Obscenitatea adevărului

Mă uit la dileala cu Bolojan înlănțuit, cu vulturul pesedist ciugulindu-i sprânceana la comanda unui Zeus mediator-greușor-nicușor.
Ce blestem o fi căzut pe poporul ăsta, vorba lu Băsescu, de mereu ajungem să ne punem ouăle în nădragii unui singur om?
Suntem atât de prăjiți de tictoace încât trebuie musai să ajungem mereu la simplificări brutale?

Nu există nuanțe, tușe, arome. Două sprâncene ne încurcă.
Ne trebuie una încruntată ca să înțelegem că omul e serios, decis. Singura noastră salvare.
Maniheismul ăsta, de 2 bani, ne-a băgat în zid.
Și noi insistăm să trecem prin el, aplicând fix aceleași principii care ne-au strivit de perete. Nu s-a schimbat absolut nimic. Tot așteptăm, permanent, omul providențial, ăla care să ia România la subsuoară și să o ducă mai departe.
Dar, în loc să facem casting de halterofili cu valențe de atlet, noi alegem să ne cățărăm lângă acordeonul câte unui lăutar, doar pentru că știe să ne smulgă o lacrimă cu Oooo, viața mea.

Bolojan e “dăcât” un nene. La fel ca alți neni dinaintea lui, că erau Iliescu, Băsescu, Iohannis sau Nicușor, nea Ilie aleargă, ca la iarmaroc, la standul ăla în care te duci să tragi cu pușca, pe culoarul pe care l-au plasat băieții din spatele lui.
E o față, o mascotă, ca să ai pe cine pizdi când lucrurile nu merg bine.
Nu ne va salva, căci nu asta e treaba lui. Deci nu mai așteptați de la politicieni să facă lucruri pentru voi, căci ies din fabrică setați cu alte directive.
Mă uit de 2 săptămâni la The Boys. E pe Prime, un serial cu supereroi, ar zice grăbiții care cred că Miorița este o baladă cu tematică zootehnică.
The Boys este o satiră despre lumea politicienilor noștri care-și fabrică în laborator supereroi pe care îi folosesc în războaie împotriva adversarilor și, când nu mai au nevoie de ei, de supereroi, de salvatori, îi retrag de pe raft.
Dar uneori, oedipian, monștrii creați de politicieni își ucid tații și le iau locul în pat, lângă mamele lor.
Mi-a rămas în minte, din seria a patra, vorbele ăstea:
If we are going to win against monsters, we have to start acting human.
Cam aici suntem. Hai să încercăm, măcar o dată, să fim oameni, să nu ne mai urâm pentru că pesede sau aur sau Nicușor sau Bolojan. Să fim oameni.

Am scris textul ăsta acum 5 ani, când încă umblam pitiți după măști, cu qr-coduri ca să intrăm la mall, la film.


Being in a minority, even in a minority of one, did not make you mad. There was truth and there was untruth, and if you clung to the truth even against the whole world, you were not mad.”
Orwell ar fi fost sufocat de mătreața majorității care ar fi scuturat capul nervoasă: cuuuum? Adevărul cere consens.
Mulți=bun.
Cacofonia majorității turtește îndoielile, tasează întrebările, nivelează controversele.
Ești cu noi sau ești împotriva noastră. Există doar doi robineți, unul cu apă caldă și unul cu apă rece. Mi-e dor de Ceaușescu și de epoca în care pe țeava de apă caldă venea tot apă rece.
Ne înjurăm, ținuți la distanță de cele câteva grade care ne despart. Unii sunt soldați, alții maiori, alții colonei. Ne urâm pe orizontal, pe vertical vine doar disprețul. Al plebei pentru curvăsăria boierilor. Al boierilor pentru neputința plebei
Ura se păstrează intactă, continuă, perpetuă.
Emeșe mi-a spus ieri că a crezut că boala asta o să ne facă să fim oameni, o să scoată doar ce e mai bun. Proprietarul apartamentului ei nu numai că nu a scăzut chiria dar i-a spus că dacă nu îi dă o sumă ridicol de mare pentru vremurile astea, o scoate în stradă.
Și ce dacă nu o să găsească pe nimeni să îi plătească banii ăia, e dreptul lui să spere.
SPERANȚĂ.
De ce au murit tinerii la Revoluție? Ca să sperăm să ne fie mai bine. Iar binele se obține doar distrugând mai puțin binele altuia.
Harșt, îți ard un ciomag pe spinare sperând să nu mă mai doară tâmpla în care am luat un ciomag de la altcineva care m-a bătut din dorința de a da răul afară.
Orașele sunt pline de urlete înghițite, ne e foame și nu primim decât bătaie.
Azi servim o mamă de bătaie. Mâine la fel.
Ca să nu ne culcăm cu burțile goale.
Poliția locală umblă în haite să dea amenzi. Nu ai mască, nu ai autorizație, nu ai bască. La primării sunt cozi la acte. Îngheți cu orele așteptând să intri, n-aveți x, aduceți y, păi pe ce lume trăiți de nu știați că vă mai trebuie z. Te-ntorci, ești preluat pe bombeu și șutat la vinclul birocrației.

Acte. Acoperă-te cu acte că altfel vin ăia sau ăilalți, statu care se asigură că regulile sunt respectate, că adevărul e numai unul.
Adevărul lui.
Politicieni și polițiști și funcționari își fac planuri de revelion. Bran, Moeciu, Valea Prahovei, se-ncing grătarele pentru sărbători. Se fac petreceri private în cârciumi cu obloanele trase, se dansează, șaptele și optăle.
Proștii intră în faliment, proștii dau oameni afară, proștii fac revelionu acasă și n-au bani de mazăre pentru salata boeuf.

Am crezut că această criză scoate ce-i mai bun din oameni.
Emeșe are un zâmbet blând. Mă gândesc cum pentru oamenii buni viața este o criză perpetuă care scoate binele din ei, cum umblă întorși pe dos, cu binele la vedere și în curând statul o să dea o lege care să-i amendeze pentru obscenitate.