360 de zile

Anul ăsta am stat în vârful patului și am scris ca dihania pentru diverși clienți, nu mă plâng deloc, poate doar că nu am mai avut timp nici să mă ridic să-mi fac cele 20 de minute de yoga pe care le făceam acum 3 ani. D-apăi să scriu cartea aia cu care tot o ameninț pe Roxana de la editură, cam tot de când m-am lăsat de yoga.
De departe cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat anul ăsta este să-l chem pe taică-miu la mine și Domnu a cărei zi de naștere taman am sărbătorit-o pe 25, să sincronizeze un infarct cu un spital spaniol și astfel, bietu Miki să trăiască să-l vadă pe Bolojan pensat, pentru că spaniolii i-au pus iute, fără să-ntrebe de asigurări (deși avea una) un stent și i-au făcut și ordine în punga de 1 kil de pastile date de măcelarii noștri.
Asta cu ordinea e cuvântul anului. Mi-am făcut și eu ordine, mai întâi pe raftul pe care pun ideile despre moralitate, apoi pe cel unde țin ideile despre succes, apoi am intrat pe raftul pe care îmi țin oamenii apropiați.
Turnesolul a fost, pentru mine, Gaza.
Amoralitatea care ne este prezentată ca singura variantă de progres s-a văzut cu ochiul liber din modul în care au reacționat la asasinarea a zeci de mii de copii, a zeci de mii de femei, la uciderea a sute de jurnaliști, cei care îmi spuneau că tot ce contează este să luptăm cu legionarii, cu hoardele ruse, să susținem Ucraina și să nu trădăm NATO și UE fără de care nu am fi avut blugi și banane.
Am mers la vot doar după ce l-am văzut pe Simion spunând că el nu îl arestează pe Bibi când vine în România, că-l doare-n cur de ICC. Nu că Dan ar fi dat altceva decât un răspuns idiot de tipul: nu vine Bibi aici, ce dracu să caute aici, ce să viziteze în mica noastră colonie israeliană?
Eniueis, am făcut ordine și la povestea aia cu succesul.
M-am uitat mai cu seamă la ce zicea nenea Mark Twain: Whenever you find yourself on the side of the majority, it is time to pause and reflect.
De unde deducem că succesu nu e să mergi la vale, împins de majoritatea scăpată din țarcul ideologic, ci să împingi la deal ideea aia care ar face viața majorității mai blândă și bună, nu moartea mai glorioasă și eroică.

Am ajuns la raftu cu preteni: am pus câțiva într-o cutie de carton pe care am lăsat-o lângă container. Oameni-globuri de brad. Ăia pe care-i agăți doar la sărbătoare, rotunzi și goi pe dinăuntru, frumoși și absenți, al căror suflet nu există ci este pictat pe geam, cu sclipici.
Și am mai dus la container, în altă cutie, și bolnavii de prudență, ăia îngrijorații să nu piardă. Nu FOMO, nu, nu. Să nu piardă bani, să nu piardă timp, să nu piardă meciuri, să nu piardă somnul, să nu piardă bananele și blugii.
Și pentru ca ei să nu piardă, nu contează că alții își pierd viețile, taci și nu zici nica, pen că riști să pierzi ceva. Ăștia sunt oamenii-portofel de babă, ăia care au mereu o pâine la congelator și 200.000 de euro în depozit, dar nu ar da o bere.

Așa că am avut loc, acum că am scăpat de idei stricate și oameni greșiți, să pun cărți.
Gaza a lui Finkelstein, The Opium War a lui Lovell, A line in the sand a lui Barr, When China Rules the world a lui Jaques, American Betrayal a lui West.
Și alte câteva pe care nu am apucat să le termin, deci nu vă zic nimic de ele, că nu știu ce să zic.
Au fost și niscaiva filme care m-au spart, pe netflix Giri/Haji și Mister Mercedes-mai vechi, am dat de ele din pură întâmplare, plus Severance, Foundation, Bad Sisters și Pluribus pe eipăltivi. Și fabulosul Fallout, acum la sezonul 2, pe prime. Și Șacalul și Mobland pe skymovies.
Mai am de terminat The Propaganda Project al lui Williams și închei anul ăsta puțin mai senină decât l-am început.
Ceea ce vă doresc și vouă.
La mulți ani.